Fluture pe gene

 

M-am rătăcit în zâmbetul tău,

m-am auzit strigându-ţi numele,

m-am temut să-ţi sărut buzele,

m-am oprit la timp să nu-ţi fac rău…

Din ochiul tău albastru-plutitor

a răsărit a vieţii mele culoare…

Ai răspândit raze de soare;

m-ai înălţat ameţitor…

Parfumul tău prin vene-mi curge;

îmi mângâi umărul ca ploaia caldă;

îmi laşi pe piele urme de lavandă;

am respiraţia ta în sânge…

Visul unei nopţi de vară

Deschid ochii şi mă trezesc în nisip auriu udat veşnic de talazuri de smarald ale mării. Nori albi înoată prin albastrul plutitor din înaltul cerului, pe care îl sorb nesăţios. Întind braţele şi mă cufund în cearceaful de mătase azurie. E divin… Stau aşa câteva clipe, inspirând parfumul tropical ale ierburilor proaspete dimprejur. Mă umplusem de viaţă, viaţă care curgea necontenit prin venele-mi secate de mult… Mă ridic cu mari eforturi şi pornesc tărăgănat spre mal… Apa îmi cuprinde picioarele amorţite; un fior rece m-a fulgerat prin tot trupul… Înaintez printre valuri; o scoică, enervată, pe semne, de inoportuna mea vizită; nu ţâşneşte sânge, ci soare din rana nou deschisă; vârtejuri ameţitoare dansau pretutindeni, aproape topindu-mă în turcoazul lor… Fără să-mi fi dat seama, cădeam din ce în ce mai adânc în mrejele ţesute din spumă albă, fină, gâdilându-mi pielea, devenită pagină de jurnal pentru tentaculele unei meduze obosite, rămase fără cerneală în vene. Mă lăsam narcotizată de sarea mării ce năvălea în nări, în plămâni, în spirit… Mă simţeam eliberată de orice existenţă materială şi nimic nu m-ar fi putut acum despărţi de menirea mea...: nemurirea… Parcă mi-ar fi crescut aripi din senin, aripi lungi, puternice, ameninţând să răstoarne raiul cu susul în jos…; sau poate coadă de peşte, gata să separe val de val în cale, voluptoasă, de nestăvilit… Brusc, m-am dezechilibrat şi mi-am pierdut avântul; m-am aplecat să-l caut, dar marea învolburată îl ascunsese deja printre comorile ei pe veci ferecate… Am închis ochii. Când mi-am revenit în fire, erau aţintiţi în plafonul monoton de care m-am lovit mereu…

Pictez viaţa în culorile pe care le am...

M-am decis ca de azi înainte să mă molipsesc de optimism! Mi-am impus să ţin cont întotdeauna de partea plină a paharului, iar astfel am ajuns la concluzia că nu trebuie să văd, nici să aud ceea ce nu vreau. Am realizat că pierdeam timp preţios lamentându-mă inutil; cu fiecare clipă trecută, ucideam speranţa, făcând loc deziluziei; cădeam uşor-uşor în mrejele fatalităţii… Acum conştientizez acele ,,de ce?”-uri, atât de frecvente, atât de ascunse, atât de dureroase… Sunt daltonistă…: pentru mine, viaţa are nuanţe roz-violete, în loc de gri… Văd 25% din răutatea ce ne înconjoară…; la restul de 75% rămân fără percepţie… Mă împiedic des de pragul de jos ca să îmi aduc aminte de înaltul cerului… Prefer să citesc în ochii oamenilor, decat în cărţile pe care le scriu... Traversez ani lumină de beznă în căutarea razei de la capăt… Cânt fals să acopăr adevăruri care dor… Râd cu râsul altcuiva căci dispreţuiesc tristeţea… Accept să cad pentru a mă putea ridica mereu... Furtuna există să prevestească apariţia soarelui; noaptea, să lase ziua să se odihnească; apusul, să dea voie unui nou început să răsară; umbrele, să accentueze culoarea; iarna, să oblige primăvara să vindece Firea; frigul, să intensifice flacăra căldurii; lacrimile, să fie şterse; veninul, să determine purificarea sângelui; ura, să întărească iubirea; iadul, să ne facă să dorim raiul… Cineva a spus că voinţa şi putinţa sunt strâns legate, dar în ce fel?! Dacă vrei, poţi?… dacă poţi, vrei?... De ce să nu poţi şi să vrei, şi să poţi?... de ce să nu vrei şi să poţi, şi să vrei?... Vreau să pot să pot să vreau!... Pot să vreau să vreau să pot!...

Punct şi de la capăt!

Cineva a spus odată că viaţa e prea scurtă să o irosim… Atât de scurtă încât fiecare clipă trebuie trăită ca şi cum ar fi ultima…; mereu ultima… Dar oare putem să ne bucurăm de ele sub ameninţarea continuă a morţii?... Ce paradox…: viaţa este o aşteptare resemnată a morţii sau moartea o continuare a vieţii dincolo de materialitate?... Cine va ştii vreodată cum, cât, când sau unde să trăiască pentru ca apoi să poată muri împăcat, fără regrete?...
Altcineva a spus că totul are un preţ, iar preţul trebuie mereu plătit… Plătim? Pentru ce plătim? Faţă de cine? Punem preţ pe orice? Dar pe viaţă?... O răscumpărăm pentru că o avem sau pentru ceea ce facem cu ea…, din ea?... Ce ne costă mai mult: că o preţuim sau că o dispreţuim?...
Eu spun că, deşi de mult prea multe ori mi-am dorit să mă eschivez şi să renunţ la ea, viaţa e singura cale de a avea şi a atinge un ideal… Ea însăşi este capabilă de schimbare, de ameliorare, de desăvârşire… Nu ştiu dacă este cel mai măreţ dar al naturii, însă ştiu că poate deveni!
Azi am decis că nu voi lăsa ca nimic din ceea ce am să se piardă şi nimic din ceea ce am pierdut să rămână astfel! Azi am decis că nu pot să las să-mi scape printre degete lucrurile pentru şi prin care trăiesc din cauza altora care mi-au fost luate dintr-un motiv sau altul şi după care tânjesc zadarnic…; nu vreau! ,,Mai întâi să dregem oştirile, apoi să răzbunăm vitejii…”
Am ales! ,, Intre a fi şi a nu fi, eu SUNT!”

Ecou...

Eram cu prietenii;

desenam cu degetul pe masa udă o ancoră…

Respiram, dar mă înecam în gânduri,

tăceam, dar în mine urla neliniştea…

Mi-am înălţat fruntea încreţită şi te-am zărit

ascuns în ceaţa grea. Şi tu mă căutai!

Erai tu! Erai acolo, pentru mine!

Erai în raza de soare ce mi se juca în priviri;

erai în adierea ce îmi răcorea tălpile arse de ţărâna prin care veneam spre tine…

Ploaia cade rece peste pleoapele-mi închise;

îi simt mireasma udă, îi aud şoapta de cristal…

Şi mă las purtată departe, printre talazuri de neant;

mă pierd o clipă în adâncul oceanului;

suspin şi îmi doresc sa zbor;

mă adâncesc din ce în ce mai mult în noi…

Noi? Sau eu? Sau tu?...

Sau cineva uitat la mijloc?...

Te-am găsit înainte să încep căutarea;

m-ai tras de mânecă şi m-am împiedicat de tine…

m-ai strigat din urmă şi am întors capul…

m-ai mustrat şi mi-am adus aminte…

Te cunosc, ma recunoşti…

Tu eşti eu şi eu sunt tu…

Sunt eu cu mine însămi;

Desenez cu creta pe asfalt aripi de fluture…

Respir parfum de petale albastre…

Tac şi ascult răspunsul ecoului:

,,Sunt eu, sunt tu, eşti tu, doar tu…”