Visul unei nopţi de vară

Deschid ochii şi mă trezesc în nisip auriu udat veşnic de talazuri de smarald ale mării. Nori albi înoată prin albastrul plutitor din înaltul cerului, pe care îl sorb nesăţios. Întind braţele şi mă cufund în cearceaful de mătase azurie. E divin… Stau aşa câteva clipe, inspirând parfumul tropical ale ierburilor proaspete dimprejur. Mă umplusem de viaţă, viaţă care curgea necontenit prin venele-mi secate de mult… Mă ridic cu mari eforturi şi pornesc tărăgănat spre mal… Apa îmi cuprinde picioarele amorţite; un fior rece m-a fulgerat prin tot trupul… Înaintez printre valuri; o scoică, enervată, pe semne, de inoportuna mea vizită; nu ţâşneşte sânge, ci soare din rana nou deschisă; vârtejuri ameţitoare dansau pretutindeni, aproape topindu-mă în turcoazul lor… Fără să-mi fi dat seama, cădeam din ce în ce mai adânc în mrejele ţesute din spumă albă, fină, gâdilându-mi pielea, devenită pagină de jurnal pentru tentaculele unei meduze obosite, rămase fără cerneală în vene. Mă lăsam narcotizată de sarea mării ce năvălea în nări, în plămâni, în spirit… Mă simţeam eliberată de orice existenţă materială şi nimic nu m-ar fi putut acum despărţi de menirea mea...: nemurirea… Parcă mi-ar fi crescut aripi din senin, aripi lungi, puternice, ameninţând să răstoarne raiul cu susul în jos…; sau poate coadă de peşte, gata să separe val de val în cale, voluptoasă, de nestăvilit… Brusc, m-am dezechilibrat şi mi-am pierdut avântul; m-am aplecat să-l caut, dar marea învolburată îl ascunsese deja printre comorile ei pe veci ferecate… Am închis ochii. Când mi-am revenit în fire, erau aţintiţi în plafonul monoton de care m-am lovit mereu…