Sare pe rană

Valuri bat miezul în noapte

Pe stânci amorțite de vânt;

Din zări, numai apa – un cânt

Respiră din greu mii de şoapte.

Cerul e negru de vis,

Iar stele-i alintă obrazul.

Ecouri oftează talazul –

Basmul ce-i încă nescris.

Castele clădite-n nisip

Ascund între ziduri copilul:

În raze de lună, profilu-i

Din prafuri de scoici plămădit.

El caută pacea din larg

A mării, a nopții, a lumii;

El fuge de ochii de gheață ai urii;

Adoarme-agățat de catarg.

Şi barca desprinsă-i de mal,

Pluteşte spre noi orizonturi.

Iubirea-i departe de oricare fronturi

Atinse de-al mărilor val;

Aici, împrejur nu-i ştiută.

Copilu-i plecat în lumină,

Niciodată n-are să mai vină

Pe plaja cea rece şi udă.

Palatul de praf se distruge;

Din țărmul amar nu rămâne

Nici vorbă, nici sare, nici mâine.

Copilul se plimbă..., nu fuge...

Am să răsar…

Adieri de mai în părul meu tresar

şi mă priveşte soarele în ochii negri, mari;

păşesc senină, parcă plutesc… Dispar

în aura verzuie a doi bătrâni stejari.

Sunt doar lumină şi esenţă şi parfum,

iar vântu-mi curge ameţit prin vene…

Alerg fără vreun scop pe străzi de-acum…

Mi s-a lăsat nedumerit un fluture pe gene…

Şi fâlfâiri de aripi violet alunecă fragil

pe pagini scrise cu cerneală nevăzută,

pe urmele pistruilor eternului copil

ce aştepta mereu într-o căsuţă în copac tăcută.

Culoare şi aromă de cireaşă coaptă,

mângâietoare şi sublimă nepăsare;

cu glasul stins, cântând aceeaşi şoaptă,

cu palmele sub cap unite – o lume nesfârşită de visare…

În strada neagră, tremur de atâta ploaie,

desculţă, calc apăsat în întunericul murdar.

Şi cartea vieţii- şi mai întoarce-o foaie…,

şi eu, din nou, din zări de aur am să răsar…

Aegroto dum anima est, spes est.

Ce e de făcut când toate visele se năruiesc ca un castel de nisip în care valurile mării izbesc ca în ziduri de piatră neclintită?... Ce e de făcut când dintr-un singur cuvânt se șterg scenarii întregi scrise de-a lungul a ani de frământări și meditații?... Ce e de făcut când vorbe aruncate în vânt ajung praf în ochii plini de lacrimi ai unui suflet de copil prins în furtuna unei lumi necioplite?...

O  dimineață de ianuarie aprinde lămpile la ferestre adormite… o stea de februarie strălucește tainic în adâncuri neștiute ale minții… o baltă de martie pătează alb-negrul unei vieți… o răcoare de aprilie inspiră o poveste… o ploaie de mai spală urmele unei dezamăgiri… o floare de iunie răsare în zâmbete largi și calde… o noapte de iulie îndulcește zile negre de amărăciune… o lună de august luminează calea de mijloc… o frunză de septembrie alină un suflet închis… o brumă de octombrie îndeamnă la visare… o ceață de noirmbrie aduce uitarea… o ninsoare de decembrie purifică moartea prin speranța învierii unei nature ucise lent…

… și pas cu pas, pe urma unor amintitri de fericire nedescrisă, o lumină pătrunde în suflet, de unde cu greu se poate dezlipi. O căldură imensă cuprinde o eternitate de gândire, un îngheț nestăvilit leagă în lanțuri grele un trecut de deziluzii. E zi sau noapte? Întuneric sau lumină? Cine poate ști? Numai pământul mai respiră, numai oceanul clocotește, numai vântul cântă, numai focul arde dimensiuni de agonie… o ploaie subită îmbrățișează viața și îi inspiră suflu… un tremur vag trezește cerurile și aștrii universului propriu…

Iar eu alerg pe câmpul plin de flori sălbatice ca inima mea, în drum spre nu știu ce decor de basm din care să se nască o potecă nouă, cu o destinație exotică, pe atât de exotică pe cât spiritul meu umple un cer nou de stele milioane: un punct infim de culoare și vibrație într-o poveste cu mine…

Lumină…

Glasul vântului mă cheamă către mare;

Pășesc ușor, adânc scăldându-mă în soare;

Respir parfum de iriși mov-albaștri;

Îmi caut sufletul în zbor de nori măiaștri;

Pornesc alene printre scântei de flori pătate

de raze dulci din lumi de vis de mult uitate.

Plâng cu stropi răvășitori de ploaie caldă;

Zâmbesc cu ochii larg deschiși pe fruntea-naltă.

Răsar întunecată din aur de-asfințit;

Adorm într-un apus etern de-azur nemărginit…