Visul unei nopţi de vară

Deschid ochii şi mă trezesc în nisip auriu udat veşnic de talazuri de smarald ale mării. Nori albi înoată prin albastrul plutitor din înaltul cerului, pe care îl sorb nesăţios. Întind braţele şi mă cufund în cearceaful de mătase azurie. E divin… Stau aşa câteva clipe, inspirând parfumul tropical ale ierburilor proaspete dimprejur. Mă umplusem de viaţă, viaţă care curgea necontenit prin venele-mi secate de mult… Mă ridic cu mari eforturi şi pornesc tărăgănat spre mal… Apa îmi cuprinde picioarele amorţite; un fior rece m-a fulgerat prin tot trupul… Înaintez printre valuri; o scoică, enervată, pe semne, de inoportuna mea vizită; nu ţâşneşte sânge, ci soare din rana nou deschisă; vârtejuri ameţitoare dansau pretutindeni, aproape topindu-mă în turcoazul lor… Fără să-mi fi dat seama, cădeam din ce în ce mai adânc în mrejele ţesute din spumă albă, fină, gâdilându-mi pielea, devenită pagină de jurnal pentru tentaculele unei meduze obosite, rămase fără cerneală în vene. Mă lăsam narcotizată de sarea mării ce năvălea în nări, în plămâni, în spirit… Mă simţeam eliberată de orice existenţă materială şi nimic nu m-ar fi putut acum despărţi de menirea mea...: nemurirea… Parcă mi-ar fi crescut aripi din senin, aripi lungi, puternice, ameninţând să răstoarne raiul cu susul în jos…; sau poate coadă de peşte, gata să separe val de val în cale, voluptoasă, de nestăvilit… Brusc, m-am dezechilibrat şi mi-am pierdut avântul; m-am aplecat să-l caut, dar marea învolburată îl ascunsese deja printre comorile ei pe veci ferecate… Am închis ochii. Când mi-am revenit în fire, erau aţintiţi în plafonul monoton de care m-am lovit mereu…

Pictez viaţa în culorile pe care le am...

M-am decis ca de azi înainte să mă molipsesc de optimism! Mi-am impus să ţin cont întotdeauna de partea plină a paharului, iar astfel am ajuns la concluzia că nu trebuie să văd, nici să aud ceea ce nu vreau. Am realizat că pierdeam timp preţios lamentându-mă inutil; cu fiecare clipă trecută, ucideam speranţa, făcând loc deziluziei; cădeam uşor-uşor în mrejele fatalităţii… Acum conştientizez acele ,,de ce?”-uri, atât de frecvente, atât de ascunse, atât de dureroase… Sunt daltonistă…: pentru mine, viaţa are nuanţe roz-violete, în loc de gri… Văd 25% din răutatea ce ne înconjoară…; la restul de 75% rămân fără percepţie… Mă împiedic des de pragul de jos ca să îmi aduc aminte de înaltul cerului… Prefer să citesc în ochii oamenilor, decat în cărţile pe care le scriu... Traversez ani lumină de beznă în căutarea razei de la capăt… Cânt fals să acopăr adevăruri care dor… Râd cu râsul altcuiva căci dispreţuiesc tristeţea… Accept să cad pentru a mă putea ridica mereu... Furtuna există să prevestească apariţia soarelui; noaptea, să lase ziua să se odihnească; apusul, să dea voie unui nou început să răsară; umbrele, să accentueze culoarea; iarna, să oblige primăvara să vindece Firea; frigul, să intensifice flacăra căldurii; lacrimile, să fie şterse; veninul, să determine purificarea sângelui; ura, să întărească iubirea; iadul, să ne facă să dorim raiul… Cineva a spus că voinţa şi putinţa sunt strâns legate, dar în ce fel?! Dacă vrei, poţi?… dacă poţi, vrei?... De ce să nu poţi şi să vrei, şi să poţi?... de ce să nu vrei şi să poţi, şi să vrei?... Vreau să pot să pot să vreau!... Pot să vreau să vreau să pot!...