Ce e de făcut când toate visele
se năruiesc ca un castel de nisip în care valurile mării izbesc ca în ziduri de piatră neclintită?... Ce e de făcut când dintr-un
singur cuvânt se șterg scenarii întregi scrise de-a lungul a ani de frământări și meditații?... Ce e de făcut când vorbe aruncate
în vânt ajung praf în ochii plini de lacrimi ai unui suflet de copil prins în furtuna unei lumi necioplite?...
O dimineață de ianuarie aprinde lămpile la ferestre adormite… o stea
de februarie strălucește tainic în adâncuri neștiute ale minții… o baltă de martie pătează alb-negrul unei vieți… o răcoare de aprilie inspiră o poveste… o ploaie de mai spală urmele unei dezamăgiri… o floare de iunie răsare în zâmbete largi și calde… o noapte de iulie îndulcește zile negre de amărăciune… o lună de august
luminează calea de mijloc… o frunză de septembrie alină un suflet închis… o brumă de octombrie îndeamnă la visare… o ceață de noirmbrie aduce uitarea… o ninsoare de decembrie
purifică moartea prin speranța învierii unei nature ucise lent…
… și pas cu pas, pe urma unor amintitri de fericire nedescrisă, o lumină pătrunde în suflet, de unde cu greu se poate dezlipi. O căldură imensă cuprinde o eternitate de gândire, un îngheț nestăvilit leagă în lanțuri grele un trecut
de deziluzii. E zi sau noapte? Întuneric sau lumină? Cine poate ști? Numai pământul mai respiră, numai oceanul
clocotește, numai vântul cântă, numai focul arde dimensiuni de agonie… o
ploaie subită îmbrățișează viața și îi inspiră suflu… un tremur vag trezește cerurile și aștrii universului propriu…
Iar eu alerg pe câmpul plin de flori sălbatice ca
inima mea, în drum spre nu știu ce decor de basm din care să se nască o potecă nouă, cu o
destinație exotică, pe atât de exotică pe cât spiritul meu umple un cer nou de stele milioane:
un punct infim de culoare și vibrație într-o poveste cu mine…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu