Am să răsar…

Adieri de mai în părul meu tresar

şi mă priveşte soarele în ochii negri, mari;

păşesc senină, parcă plutesc… Dispar

în aura verzuie a doi bătrâni stejari.

Sunt doar lumină şi esenţă şi parfum,

iar vântu-mi curge ameţit prin vene…

Alerg fără vreun scop pe străzi de-acum…

Mi s-a lăsat nedumerit un fluture pe gene…

Şi fâlfâiri de aripi violet alunecă fragil

pe pagini scrise cu cerneală nevăzută,

pe urmele pistruilor eternului copil

ce aştepta mereu într-o căsuţă în copac tăcută.

Culoare şi aromă de cireaşă coaptă,

mângâietoare şi sublimă nepăsare;

cu glasul stins, cântând aceeaşi şoaptă,

cu palmele sub cap unite – o lume nesfârşită de visare…

În strada neagră, tremur de atâta ploaie,

desculţă, calc apăsat în întunericul murdar.

Şi cartea vieţii- şi mai întoarce-o foaie…,

şi eu, din nou, din zări de aur am să răsar…