Ecou...

Eram cu prietenii;

desenam cu degetul pe masa udă o ancoră…

Respiram, dar mă înecam în gânduri,

tăceam, dar în mine urla neliniştea…

Mi-am înălţat fruntea încreţită şi te-am zărit

ascuns în ceaţa grea. Şi tu mă căutai!

Erai tu! Erai acolo, pentru mine!

Erai în raza de soare ce mi se juca în priviri;

erai în adierea ce îmi răcorea tălpile arse de ţărâna prin care veneam spre tine…

Ploaia cade rece peste pleoapele-mi închise;

îi simt mireasma udă, îi aud şoapta de cristal…

Şi mă las purtată departe, printre talazuri de neant;

mă pierd o clipă în adâncul oceanului;

suspin şi îmi doresc sa zbor;

mă adâncesc din ce în ce mai mult în noi…

Noi? Sau eu? Sau tu?...

Sau cineva uitat la mijloc?...

Te-am găsit înainte să încep căutarea;

m-ai tras de mânecă şi m-am împiedicat de tine…

m-ai strigat din urmă şi am întors capul…

m-ai mustrat şi mi-am adus aminte…

Te cunosc, ma recunoşti…

Tu eşti eu şi eu sunt tu…

Sunt eu cu mine însămi;

Desenez cu creta pe asfalt aripi de fluture…

Respir parfum de petale albastre…

Tac şi ascult răspunsul ecoului:

,,Sunt eu, sunt tu, eşti tu, doar tu…”